Într-un amplu articol prezentat de golffigest.com autorul cărții „The Golf 100 – A Spirited Ranking of the Gratest Playlayers of All Time” Michael Arkush explică cum a fost întocmit acest clasament și modul cum au fost calculate punctajele. Un articoll ce poate fi citit aici:
Michael Arkush afirmă că a fost obsedat de acest clasament, respectiv de realizarea cărții de foarte mult timp și nu s-a închiat decât atunci când a văzut-o tipărită.
„Nu-mi amintesc când mi-a venit prima dată ideea. Știu doar că mi-a venit. Și că voi fi obsedat de The Golf 100 până în ziua în care voi termina, dacă nu chiar mai mult. Așa sunt eu și nu pot face nimic în privința asta. Credeți-mă, în cărțile anterioare (aceasta este a 16-a) am încercat din răsputeri să mențin un anumit echilibru, să am o viață. Fără succes. Sincer, este un miracol că nu am sunat la tipografie imediat ce cartea a părăsit editura. Cel puțin, nu încă.”
Arkush afirmă că „în această carte, mi-am propus să clasific cei mai buni 100 de jucători de golf din toate timpurile, bărbați și femei, începând cu Old Tom Morris și fiul său, Young Tom, în anii 1860 și 1870. Rezultatul final, îmi place să cred, s-a dovedit a fi un amestec distractiv de pionieri de la începutul secolului al XX-lea, profesioniști care au dat viață jocului în anii 1930 și 1940, giganți ai începutului erei televiziunii și superstaruri moderne de astăzi. Sunt prezenți Harry Vardon (nr. 10), Tommy Armour (42) și Craig Wood (49), Billy Caspers (16), Cary Middlecoffs (24), Kathy Whitworth (37) și Nancy Lopez (65). Sunt Seve Ballesteros (17), Greg Norman (36) și Ernie Els (27), până la jucători moderni precum Rory McIlroy, Dustin Johnson și Jordan Spieth. Și mulți alții.”
Cum a fost întocmit clasamentul?
Provocarea sa ce mai mare a fost dacă să se bazeze de la începutpur și simplu pe cifre și, dacă da, ce cifre ar fi trebuit să ia în clacul? Sau să se bazeze pe testul vizual (greu de realizat în cazul lui Old Tom și Young Tom), care ia în considerare mai mult decât cifrele?.
În cele din urmă, a pornit de la cifre – în mare parte. Și nimic nu era mai important decât performanțele unui jucător în campionatele majore, evenimentele în care miza este cea mai mare.
„Întotdeauna am avut această părere despre campionatele majore. Crescând în Albany, New York, nu-mi amintesc niciun eveniment obișnuit din PGA Tour în 1970, 1971 și 1972. Cu toate acestea, îmi amintesc în detaliu Masters din 1970, când Billy Casper l-a învins pe Gene Littler în playoff; U.S. Open din 1971 de la Merion, când Lee Trevino l-a învins pe Jack Nicklaus în playoff; și Openul din 1972 de la Pebble Beach, când Nicklaus și-a asigurat a doua etapă a Grand Slamului, încheind partida cu un 1-iron strălucit care a lovit steagul la 17” comentează Arkush
Dar iată care a fost în final decizia pe care a luat-o în calcul. Sistemul pe care l-a conceput a fost reazlizat sub foro formulă care să încerce să aducă un plus de obiectivitate în ecuație: fiecare victorie importantă ar valora 2.000 de puncte, locul al doilea ar valora 500 de puncte, locul al treilea 250, locul al patrulea 100 și locul al cincilea 50.
Arkush apreciază că deși este o diferență mare de puncte între primul și al doilea loc, dar asta arată cât de mult accent pun pe victorie. El a luat în calcul și turneele obișnuite, dar numai victoriile, fiecare dintre ele valând 300 de puncte.
Dar nu este doar despre puncte
„Încă de la început, mi-am dat seama că trebuie să iau în calcul mai mult decât cifrele în calculele finale. Pentru ca lista să aibă valoare și să fie cu adevărat relevantă, a trebuit să iau în considerare impactul jucătorului asupra jocului. La urma urmei, și asta este o parte importantă a măreției. Altfel, mulți jucători merituoși ar fi fost omisi complet sau ar fi ajuns pe locuri „greșite”. De aceea, am acordat ceea ce am numit puncte bonus unor jucători precum Francis Ouimet (cum ar fi evoluat jocul în America fără el?), Old Tom Morris, Tony Jacklin, Ken Venturi, Se Ri Pak și aproximativ alte două duzini.”Spune Arkush
Arkush s-a gândit însă șți la jucătorii care dintr-un motiv sau altul au trebuit să își abandoneze cariera sau să renunțe, dar al căror impact pentru ac est sport a fost unul semnificativ.
„De asemenea, am acordat puncte bonus jucătorilor care, dintr-un motiv sau altul, au părăsit jocul prematur. Unii au făcut acest lucru din proprie inițiativă, cum ar fi Byron Nelson, care s-a retras la vârsta de 34 de ani pentru a deveni fermier în Texas, Lorena Ochoa, care s-a retras la 28 de ani pentru a-și întemeia o familie, și Joyce Wethered, amatoarea engleză care a jucat rar după vârsta de 24 de ani. Alții au fost victime ale sorții, cum ar fi Tony Lema, care a murit într-un accident de avion la 32 de ani, și, desigur, Young Tom Morris, de patru ori campion al British Open, care a murit, spun unii, de inimă rea, la doar 24 de ani. În cazul acestor jucători, am estimat ce ar fi putut realiza dacă carierele lor nu s-ar fi încheiat atât de brusc.”
De asemenea, în privința clasamentului pentru doamne Arkush afirmă că i-a fost deosebit de dificil să stabilească clasamentul ceor mai bune jucătoare din lume:
„A fost deosebit de dificil să stabilesc locul pe care să le acord celor mai bune jucătoare de golf din toate timpurile – am ajuns la un total de 15 pe listă, în frunte cu unica Mickey Wright. Nu ar fi fost corect să compar rezultatele lor cu cele ale colegilor lor masculini. Așadar, în schimb, am comparat rezultatele lor între ele și apoi le-am intercalat cu cele ale bărbaților. Pentru a decide unde să le plasez pe listă, m-am bazat pe experiența mea de peste 30 de ani ca jurnalist specializat în golf.”
O altă variabilă a ecuației a fost reprezentată de ierarhia celor mai importante turnee majore, pentru că de-a lungul timpului unele au dispărut iar altele noi le-au luat locul:
„În ceea ce privește turneele majore care trebuie luate în considerare, nu a fost atât de ușor pe cât s-ar putea crede. Cu toții suntem familiarizați cu actuala rotație masculină – Masters, PGA Championship, U.S. Open și Open Championship. Dar ce putem spune despre U.S. Amateur și British Amateur, care au fost considerate turnee majore pentru o lungă perioadă de timp (au reprezentat două dintre cele patru turnee câștigate de Bobby Jones când a obținut Grand Slam-ul în 1930), dar care nu mai sunt nici pe departe la fel de importante ca în trecut?”
„În cele din urmă, întrebarea a devenit: când ar trebui să încetez să îi mai număr? M-am gândit la anii 1920 sau 1930 – când cei mai buni jucători deveneau profesioniști – dar, în cele din urmă, am ales anul 1962, după ce Nicklaus a făcut saltul. În opinia mea, Golden Bear a fost ultimul jucător cu șansa de a ajunge la un nivel superior, care să ia în considerare serios rămânerea amator pe tot parcursul vieții.
În același timp, nu puteam ignora complet cei doi amatori. Așadar, pentru fiecare campion din 1962 încoace, am acordat 1.000 de puncte, jumătate din cât acordam înainte, cu 250 de puncte pentru celălalt finalist și 125 de puncte pentru fiecare semifinalist. La fel ca înainte de 1962, nu am acordat niciun punct sfertfinalistilor.”
Dar asta nu a fost tot, odată întocmit clasamentul Arkush s-a confruntat cu alte întrebări:
Au apărut mai multe probleme ce meritau a fi explorate: ce să se întâmplă cu turneul seniorilor? Aici Arkushcu tot respectul pentru ceea ce au realizat jucători precum Hale Irwin, Bernhard Langer și alți jucători de seamă, a decis în cele din urmă să nu ia în calcul acest aspect în rezultate. Turneul seniorilor nu a avut niciodată legătură cu măreția. Măreția era ceea ce urmăreau în tinerețe.
De asemenea el nu am acordat niciun punct pentru performanțele jucătorilor în Ryder Cup sau Presidents Cup. Nici asta nu ar fi fost corect față de jucătorii care nu mai erau în viață când a avut loc prima ediție a Ryder Cup, în 1927. Sau care proveneau din altă parte a lumii.
„Așadar, după toate aceste calcule, ajustări și altele asemenea, a fost întocmită prima mea listă „finală”. Și am început să-mi pun întrebări. Una după alta.”
„Am făcut o greșeală omizându-l (spoiler) pe Colin Montgomerie? Tot ce a făcut a fost să câștige de opt ori Order of Merit al European Tour, echivalentul titlului monetar din Statele Unite. (Nu, am ajuns la concluzia că nu. Monty nu a câștigat niciun turneu PGA Tour… din 142 de participări!)
Am făcut o greșeală omizându-l pe Scottie Scheffler? (Nu, din nou. Rezultatele lui pur și simplu nu se ridicau la înălțimea așteptărilor… încă!)”
Și ce se întâmplă cu lupta pentru titlul de GOAT?
„ Tot timpul am presupus că locurile 1 și 2 vor fi ocupate de Nicklaus și Woods. Dar ce se întâmplă cu Bobby Jones, care, din 1923 până la retragerea sa în 1930, a câștigat 13 turnee majore din 21 de participări și a avut un impact enorm asupra acestui sport? În cele din urmă, însă, cu ajutorul punctelor bonus, Jones a reușit să-l depășească pe Hogan și să ocupe locul al treilea, dar nu a reușit să urce mai sus.
Și raționamentele sale continuă în același mod, intenția sa fiind de a realiza un calsament cât mai apropiat de valoarea jucătorilor și a beneficiilor pe care l-au adus acestui sport.
„Probabil cea mai interesantă parte a cărții este modul în care s-a stabilit topul 20. Acesta include toate legendele acestui sport (Palmer, Hagen, Nelson, Player, Watson), dar într-o ordine care, sunt sigur, va fi dezbătută, la fel ca și pozițiile 21-100. Dar asta este frumusețea unei astfel de liste – discuția care se naște este locul în care începe cu adevărat distracția” conchide Arkush, iar la final face un îndemn:
„Asta e tot ce vă spun deocamdată: citiți cartea! Vă rog.”
Leave a comment